Fluturele galben de o zi – Silvia Kerim

La marginea lumii, desertul se-ntindea urias, ca o mare moarta, nemiscata, cu valuri de nisip. Luna albea totul cu lumina ei de gheata.
Undeva, culcata pe o coama de nisip, briza subtire adormise. Totul era incremenit, pironit de-un somn de vraja. Doar cei cativa palmieri firavi, din mijlocul oazei, tresareau din cand in cand, de parca ar fi visat urat. Camilele dormeau, ostenite de drum lung, de arsita de peste zi, de povara sacilor pe care-i purtasera saptamani de-a randul prin inima uscata a desertului. Oamenii dormeau si ei, ascunsi sub paturi aspre, care-i fereau de gerul noptii. Doar izvorul susura. El era intotdeauna treaz la ceasul acesta. Acum veghea la capataiul camilei. Camila cea batrana – Cama – era pe moarte.
– E ultima mea noapte pe pamant… sopti cu greu Cama. Si-as vrea, izvorule, sa-ti las o vorba de plecare… sa Ie-o spui oamenilor… Am incercat, de zeci de ori am incercat, sa le vorbesc… dar ei intotdeauna sunt grabiti… n-au timp s-asculte glasul animalelor, n-au timp sa le priveasca-n ochi… Izvorule, pe tine te-asculta.